Chestionar. Da, da, acolo sus...

După cum se observă, am mai făcut un chestionar . Părerea ta e bine venită, cât despre mine, se stie de mult că prefer Southpark.

Tru' story

Faptul că ceea ce urmează să vă povestesc e complet adevărat ar trebui să ridice câteva semne de întrebare greu de ignorat cu privire la sănătatea noastră mentală şi la directia în care se îndreaptă lumea în care trăim (cu sau fără voia noastră).

Se face că era vară. Vară şi cald şi frumos, iar eu eram in vacanţă, just minding my own business, just killing time, când am observat cu oroare că sunt urmarită de un cactus. Pe bune. Cactusul pur şi simplu se holba la mine, nu mă scăpa din priviri. Acum, nu ştiu sigur ce îi face pe oameni să creadă că pot îmbunătăţi aspectul unui cactus lipindu-i nişte ochi a la Tom şi Jerry, dar, sincer, nu cred că e o idee bună. Şi, în caz că vă intrebaţi, erau lipiţi acolo destul de bine, atât de bine încât i-am lăsat aşa de frică să nu vătămez săraca plantă fără nicio vină. Dar povestea nu se termină aici. În mod normal aş fi uitat cu totul de întâmplare, însă, trecând pe la mătuşi-mea, n-am putut să nu observ într-un colţ al camerei, înghesuit bine, bine un cactus, cu ochi, barbă lungă şi albă şi căciuliţă de Moş Crăciun.

Nu sunt sigură de informaţiile mele, însă cred că creatorul hidoşeniei jumătate cactus, jumătate Moş Crăciun şi jumătate Mickey Mouse ar putea fi condamnt cu uşurinţă la moarte în mai multe republici islamice pe motiv de blasfemie. Which is kind of saying something, but then again, it doesn't really say that much.

kumm

morsa
vorbe-n vant
1000 de chipuri

Frigiderul meu e de parere ca lumea ar fi un loc mult mai bun si mai pasnic daca fiecare blog ar avea macar un link cu o melodie de la kumm.

In search of a better title

Mă plictisesc. În mod normal gândurile de genul ăsta nu mă sperie, doar sunt obisnuită de mică să am un leac la îndemână, aşa just in case. La început erau desenele animate, apoi filmele, presupun, sau poate şi emisiunile idioţeşti la care mă uitam, în final cărţile şi muzica. Ceea ce mă disperă în ultima vreme e nevoia bruscă pe care o simt uneori, atunci când ascult muzică, de a înăbuşi orice sursă de zgomot, căci într-adevăr în momentele de genul ăsta le percep mai mult ca zgomote decât sunete. Şi-apoi dacă e linişte devine şi mai evident. Mă plictisesc. Vreau să merg undeva, să fiu undeva şi dacă se poate să rămân acolo. Cu alte cuvinte, mă aştept, îmi doresc de fapt ca într-o dimineaţă ca oricare alta să mă trezesc şi la capătul patului să găsesc un buton mare şi roşu pe care să scrie fastforward.        

Banc sec: a început şcoala.

A brief history of pretty much everything

A film with me in it

Ok, n-am mai scris nimic de mai bine de o săptămână şi asta ar cam trebui să mă îngrijoreze, dar (un mare, mare dar...) pentru prima oară în viaţă mi s-a întamplat să fac o pauză de bloguit din cauză că pur si simplu n-am avut destula voinţă încât să intru pe blogger.com şi să scriu ce aveam de scris şi nu pentru că nu aş fii avut ce să scriu. Ceea ce e un mare pas înainte. Cred. 


Oricum, trecând la postul propriu-zis, unul dintre lucrurile care mă deosebesc de restul speciei umane e faptul că nu am văzut încă Avatar şi nici nu sunt disperată să îl văd, chiar mai mult, sunt sigură că o să îl văd doar o dată. Nu că n-aş fi curioasă sau măcar impresionată de volumul uriaş de de timp şi energie investit în acest film (scriptul a fost creat când eu aveam aproximativ 2 ani), dar ,în esenţa lui, Avatar e genul de SF care mă scoate din sărite prin faptul că pare făcut în special pentru copii. Şi da, ştiu că toată lumea se duce la Cotriceni să îl vadă, dar in cazul în care ar fi lipsit de efectele 3D, ar rămâne probabil doar un film pentru copii (a nu se înţelege că nu mă uit la filme pentru copii, de fapt sunt un mare fan Ice Age). De reţinut faptul că nu l-am văzut încă şi vorbesc doar din auzite.
Un film bun, pe de altă parte, pe care l-am văzut de curând şi de care, din păcate, nu prea ştie nimeni e "A film with me in it",un fel de comedie neagră în care joacă oameni ca Dylan Moran şi Mark Doherty. Ideea mi se pare foarte drăguţă,dar ce mă deranjează pe mine la el e finalul parcă prea brusc.


Fără nicio relevanţă: Ştiai că pentru a face un Ţ, sau un Ş, sau Î, trebuie să apăs pe trei butoane în acelaşi timp?