A film with me in it

Ok, n-am mai scris nimic de mai bine de o săptămână şi asta ar cam trebui să mă îngrijoreze, dar (un mare, mare dar...) pentru prima oară în viaţă mi s-a întamplat să fac o pauză de bloguit din cauză că pur si simplu n-am avut destula voinţă încât să intru pe blogger.com şi să scriu ce aveam de scris şi nu pentru că nu aş fii avut ce să scriu. Ceea ce e un mare pas înainte. Cred. 


Oricum, trecând la postul propriu-zis, unul dintre lucrurile care mă deosebesc de restul speciei umane e faptul că nu am văzut încă Avatar şi nici nu sunt disperată să îl văd, chiar mai mult, sunt sigură că o să îl văd doar o dată. Nu că n-aş fi curioasă sau măcar impresionată de volumul uriaş de de timp şi energie investit în acest film (scriptul a fost creat când eu aveam aproximativ 2 ani), dar ,în esenţa lui, Avatar e genul de SF care mă scoate din sărite prin faptul că pare făcut în special pentru copii. Şi da, ştiu că toată lumea se duce la Cotriceni să îl vadă, dar in cazul în care ar fi lipsit de efectele 3D, ar rămâne probabil doar un film pentru copii (a nu se înţelege că nu mă uit la filme pentru copii, de fapt sunt un mare fan Ice Age). De reţinut faptul că nu l-am văzut încă şi vorbesc doar din auzite.
Un film bun, pe de altă parte, pe care l-am văzut de curând şi de care, din păcate, nu prea ştie nimeni e "A film with me in it",un fel de comedie neagră în care joacă oameni ca Dylan Moran şi Mark Doherty. Ideea mi se pare foarte drăguţă,dar ce mă deranjează pe mine la el e finalul parcă prea brusc.


Fără nicio relevanţă: Ştiai că pentru a face un Ţ, sau un Ş, sau Î, trebuie să apăs pe trei butoane în acelaşi timp?